Carti si nu numai

Accesez zeci de linkuri în fiecare zi. Mi-am triat de multă vreme siteurile care merită urmărite, care mă interesează. Foarte mult timp am criticat această diversitate, lipsa ei de coerenţă, de continuitate, de omogenitate. De la o vreme însă am început să descoper o altă faţă a internetului, o faţă care m-a sedus şi mă seduce în continuare, de care devin tot mai dependent şi care joacă un rol din ce în ce mai important în viaţa mea. Despre ce este vorba? Într-un cuvânt, cred că despre inovare. Ceea ce am învăţat şi ceea ce încerc să folosesc din internet este informaţia ca un instrument de inovare continuă. Nu cred că a existat vreodată un alt instrument de o forţă similară, capabil să ne solicite atât de mult timp şi să ne ajute totodată. Spun acest lucru fiindcă, într-un fel, în anumite condiţii, dacă reuşeşti să triezi aşa cum trebuie informaţia pe care o urmăreşti, vei fi mereu solicitat cu întrebări noi, cu probleme noi şi viziuni diferite.

Câştigăm prin internet ceea ce pierdem la serviciu, sau în mediul în care trăim: diversitatea. Luni întregi de discuţii nu ar putea smulge, probabil, atâtea idei câte putem obţine într-o zi de stat pe internet. Probabil că va deveni, cu timpul, cel mai bun mijloc de susţinere a inovaţiei, a gândirii diversităţii, a gândirii laterale. Dar trebuie să rămânem lucizi în faţa acestui instrument. Dacă există o provocare vis a vis de internet mă gândesc că aceasta este: să menţii direcţia, să păstrezi linia, să nu te pierzi pe internet, să nu te consumi acolo. Câţi reuşesc însă să păstreze această direcţie? Cine ştie ponderea lor? Existenţa internetului mă face să cred că nu suntem făcuţi pentru muncă brută, pentru trudă. Probabil că mai mult decât bibliotecile – iar asta fiindcă sunt convins că s-a investit de mii de ori mai mult – internetul există fiindcă timpul înseamnă altceva pentru noi. Ceva mult mai valors. Ce?

Există, cred, o experinţă comună pentru toţi oamenii, o experinţă decisivă pentru viaţa lor, în urma căreia se cam scrie tot destinul lor. La unii survine mai devreme, la alţii mai târziu, dar este inevitabilă.

Cred că există un moment comun, în viaţa tuturor, când o privire aruncată în urmă este mai importantă decât ceea ce se află înainte, în care conştientizăm că de acum orizontul începe să se îngusteze. Unii învaţă ceva din această experinţă pe când alţii nu învaţă mai nimic şi trec prin ea ca printr-o simplă criză a vârstei. Despre ce este vorba? Despre acel moment în care ne întrebăm: “Bun, şi ce am realizat până acum?, Ce urme am lăsat în urma noastră?”. Degeaba avem înzestrări, degeaba visăm, sperăm şi ne plângem, dacă nu facem nimic. Această criză, în măsura în care este un experiment comun, ar trebui să ne determine pe toţi să acţionăm, să nu mai pierdem vremea, să materializăm acea valoare pe care o avem, sau pe care pretindem că o avem. Este greu, dar şi satisfacţia este pe măsură. Şi nu ar trebui să dispreţuim exerciţiul, eşecul, paşii mărunţi, disciplina. Nimic nu contează mai mult decât “urmele” pe care le lăsăm în urma noastră. Nimic altceva nu ne face mai fericiţi.

Toată lumea vorbeşte despre internet. Mai devreme sau mai târziu orice intelectual îl vizitează cu o critică sau cu o analiză. Cred că sunt deja nenumărate articolele de condamnare şi de blamare morală, iar odată la câteva săptămâni, cel mult, sunt convins că prin vreun colţ al lumii mai apare şi câte o carte despre consecinţele folosirii internetului, despre cât de mult s-a schimbat omul de la apariţia lui şi, nu în ultimul rând, despre ravagiile pe care le face.

Fiindcă aici par să ajungă toate discuţiile despre internet, toate studiile şi toate analizele : Internetul a făcut ravagii în creierul omului. Iar cea mai vizibila mutatie s-a petrecut la nivelul copilariei.
Totul a fost dat peste cap. Frumoasa ordine arhaică, liniştită şi luminoasă, în care copiii învăţau cu cartea în faţă după care o « ştergeau » la joacă pentru a se întoarce seara târziu, obosiţi, înfometaţi, dar plini de viaţă, s-a spulberat. S-au dus şi zilele în care, licean fiind, dam roată seara prin centrul satului ticsit de lume, ca să ma întălnesc cu toţi prietenii, să mai punem câte ceva la cale sau să mai urmărim vreo fată.
A rămas în urma lor un centru pustiu, în care, până şi sâmbăta seara nu mai vezi ţipenie de om. Au ramas curţile şcolilor în care nu mai bate nimeni mingea. Nu mai găseşti un loc care să freamăte de bucuria şi jocurile copiiilor. Si la ţară şi la oraş s-a aşternut parcă un pustiu al vârstei mici. De multe ori ai impresia unei atmosfere sinistre, închise, a unei condamnări la singurătate.

Nu ştiu dacă a scăzut aşa dramatic natalitatea, dacă tinerii şi-au luat tălpăşiţa cu toţii de la sate şi s-au ascuns prin periferiile oraşelor în speranţa unor vieţi mai îmbelşugate şi aşteaptă încă « aranjarea » ca să lase pe cineva în urmă, dar înclin să cred că internetul a dat şi el o mână de ajutor la înfăptuirea acestei pustiiri. De ce ? Fiindcă la sat sau la oraş sălile de jocuri sunt pline, reţelele de socializare la fel, temele se fac pe mess, jurnalele se ţin pe hi5 şi astfel, puţinii copii care au mai rămas au înlocuit jocurile şi aventurile pe care le-am trăit noi, la vremea noastră, cu lucruri online.
Preţuiesc copilăria « naturală », în care alergatul, zbenguiala, trântele şi bătăile sunt la ordinea zilei şi probabil din această cauză văd un lucru rău în internet. Nu îmi pasă dacă oamenii mari îşi pierd tot timpul pe internet, dacă ajung dependenţi de un site sau altul. Ei sunt mari şi ar trebui să ştie ce fac. Nu ar trebui să le poarte nimeni de grijă în ceea ce fac sau citesc. Nu, de soarta copiiilor sunt îngrijorat, de transformarea copilăriei lor, de oamenii care ajung să fie, de ce forţe mai avem să îi ţinem deoparte şi dacă vom şti să păstrăm justa măsură între vechi şi nou.
Cred că asta este problema. Comparăm mereu internetul cu televiziunea sau cu mass-media, când ştim foarte bine că este cu mult mai mult. Este un nou mod de învăţare, de cunoaştere, de socializare, de integrare, de viaţă. Este cu mult mai mult decât un simplu ecran, pe care îl deschizi şi poate găseşti ceva interesant sau nu. In proporţie de 90% pe internet va fi tot timpul ceva interesant şi captivant, o nouă informarţie, o nouă atracţie, o nouă discuţie. Si nimeni nu ne învaţă cum să ne raportăm la această realitate, cum să o dozăm, cum să o folosim, unde să ne oprim, cât timp să îi alocăm. Nimeni nu ştie. Poate că în fond nu este decât o problemă de nostalgie după copilăria noastră, în care nu am avut aşa ceva la îndemnă, deşi sunt convins că ar fi fost ceva magnific. Dar cine poate spune cu certitudine ? Cine poate abandona prudenţa ?