Pe la mijlocul secolului al XVI-lea regele Portugaliei se gândeşte să îi ofere un cadou nemaivăzut regelui Austriei şi nu găseşte un exemplar mai bun decât Solomon, pahidermul indian de 4 tone cu care nu prea ştia ce să mai facă.
Aşa începe călătoria lui Solomon către Viena, călătorie de luni de zile, în care vajnicii soldaţi portughezi au ocazia de nenumărate ori să îşi dovedească vitejia şi devotamentul, demnitarii austrieci să îşi expună splendoarea, şi alţi mii de oameni să vadă, pentru prima şi ultima oară în viaţa lor arătarea ciudată, venită chiar din India.
Un elefant străbate peninsula Iberică, nordul Italiei, Alpii iar apoi intră pe porţile Vienei. O călătorie unică în lume atât pentru călători cât şi pentru simplii spectatori. Şi totul se derulează încet, cu o atenţie extraordinară pentru detalii fiindcă un elefant se mişcă totuşi cu greutate, are tabieturile lui cărora este inutil să li te împotriveşti, iar din această mişcare tăcută, dar care te umple de teamă, oamenii învaţă tot timpul. “În interiorul fiecărui elefant există doi elefanţi: unul care învaţă tot timpul şi altul care se împotriveşte tot timpul”.
Călătoria elefantului
Jose Saramago
Ed. Polirom, 2010
Trad. Mioara Caragea
Accesez zeci de linkuri în fiecare zi. Mi-am triat de multă vreme siteurile care merită urmărite, care mă interesează. Foarte mult timp am criticat această diversitate, lipsa ei de coerenţă, de continuitate, de omogenitate. De la o vreme însă am început să descoper o altă faţă a internetului, o faţă care m-a sedus şi mă seduce în continuare, de care devin tot mai dependent şi care joacă un rol din ce în ce mai important în viaţa mea. Despre ce este vorba? Într-un cuvânt, cred că despre inovare. Ceea ce am învăţat şi ceea ce încerc să folosesc din internet este informaţia ca un instrument de inovare continuă. Nu cred că a existat vreodată un alt instrument de o forţă similară, capabil să ne solicite atât de mult timp şi să ne ajute totodată. Spun acest lucru fiindcă, într-un fel, în anumite condiţii, dacă reuşeşti să triezi aşa cum trebuie informaţia pe care o urmăreşti, vei fi mereu solicitat cu întrebări noi, cu probleme noi şi viziuni diferite.
Câştigăm prin internet ceea ce pierdem la serviciu, sau în mediul în care trăim: diversitatea. Luni întregi de discuţii nu ar putea smulge, probabil, atâtea idei câte putem obţine într-o zi de stat pe internet. Probabil că va deveni, cu timpul, cel mai bun mijloc de susţinere a inovaţiei, a gândirii diversităţii, a gândirii laterale. Dar trebuie să rămânem lucizi în faţa acestui instrument. Dacă există o provocare vis a vis de internet mă gândesc că aceasta este: să menţii direcţia, să păstrezi linia, să nu te pierzi pe internet, să nu te consumi acolo. Câţi reuşesc însă să păstreze această direcţie? Cine ştie ponderea lor? Existenţa internetului mă face să cred că nu suntem făcuţi pentru muncă brută, pentru trudă. Probabil că mai mult decât bibliotecile – iar asta fiindcă sunt convins că s-a investit de mii de ori mai mult – internetul există fiindcă timpul înseamnă altceva pentru noi. Ceva mult mai valors. Ce?
Există, cred, o experinţă comună pentru toţi oamenii, o experinţă decisivă pentru viaţa lor, în urma căreia se cam scrie tot destinul lor. La unii survine mai devreme, la alţii mai târziu, dar este inevitabilă.
Cred că există un moment comun, în viaţa tuturor, când o privire aruncată în urmă este mai importantă decât ceea ce se află înainte, în care conştientizăm că de acum orizontul începe să se îngusteze. Unii învaţă ceva din această experinţă pe când alţii nu învaţă mai nimic şi trec prin ea ca printr-o simplă criză a vârstei. Despre ce este vorba? Despre acel moment în care ne întrebăm: “Bun, şi ce am realizat până acum?, Ce urme am lăsat în urma noastră?”. Degeaba avem înzestrări, degeaba visăm, sperăm şi ne plângem, dacă nu facem nimic. Această criză, în măsura în care este un experiment comun, ar trebui să ne determine pe toţi să acţionăm, să nu mai pierdem vremea, să materializăm acea valoare pe care o avem, sau pe care pretindem că o avem. Este greu, dar şi satisfacţia este pe măsură. Şi nu ar trebui să dispreţuim exerciţiul, eşecul, paşii mărunţi, disciplina. Nimic nu contează mai mult decât “urmele” pe care le lăsăm în urma noastră. Nimic altceva nu ne face mai fericiţi.
